DRAGĂ PRIETENE DE NICĂIERI!

 

Îți scriu astăzi când toate cuvintele îmi sunt rănite și toate sentimentele îmi sunt bolnave!

Arăt exact ca o Sahară ambulantă: trupul și sufletul îmi sunt spulberate de furtuna și vânturile nebune stârnite de drăguța mea soartă!

    N-am unde să mă ascund, n-am unde fugi!

Și de ce-aș face-o?!

Eu am stârnit-o!

Așa că am exact ce (nu) mi-am dorit!

O viață palpitantă!

Ceea ce nu-ți doresc și ție, Dragă Prietene de Nicăieri și Pretutindeni, oriunde te-ai afla: în trecut ori în viitor!

Cu nespusă prietenie și tristețe,

Un om necăjit!

PS. Măria Sa mi-a ghicit soarta!

(De-aș fi ... ghicit-o și eu, mai devreme!)

Pentru conformitate,

Costel Zăgan

 

EPISTOLA UNEI CĂRȚI

 DRAGI COPII,  

   Azi vă scriu dintr-o carte, SAUL BELLOW - OMUL SUSPENDAT (1944)

* Ai cumva o viață interioară? Nu privește pe nimeni în afară de tine.

* Ai cumva emoții? Înăbușă-le în fașă.

* Majoritatea problemelor grave sunt o carte închisă pentru persoanele cu inima împietrită.

* Dacă ai cumva necazuri, descurcă-te cu ele pe mutește.

* Sunt singur zece ore pe zi într-o cămăruță.

* Iar binele, se pare, lasă mai puține urme.

* Capitalismul nu i-a transformat niciodată în victimele adunării și scăderii.

* Ai grijă de piele ta, căci așa servești interesele întregii lumi.

* Dacă cineva are grijă de propria persoană, este asigurată și bunăstarea generală.

* Oferta este ofertă, și cererea, cerere.

* În megapolis, orice este posibil.

* Viața publică e dezgustătoare.

PRIMA MEA ZI DE ȘCOALĂ

A fost cea mai frumoasă zi din viața mea.

Oare?

Nu o hiperbolizează cumva amintirea, adică memoria mea afectivă?

.....

Îmi amintesc de Doamna Învățătoare ORTANSA COSTÂNCEANU.

Mama cu Catalog.

- Elev, unde lucrează părinții tăi?

- Doamna, mama mea nu lucrează, mă crește pe mine!

- Măi-măi, și ce vrei să te faci-tu?

- Om mare!

* Ne e teamă să ne guvernăm pe noi înșine.

Pe frontul sufletului, nu-i pace niciodată.

Costel Zăgan

/  

EPISTOLA A VII-A: PROFESORUL ANONIM

PROFESORUL : ANONIM CA POPORUL, CURAJOS CA SPERANŢA (reportaj în trecutul imediat) (1-2)

De Costel Zăgan la duminică, 9 iunie 2013 la 11:08

   Sâmbătă, dimineaţa în microbuzul Tudor Vladimirescu-Botoşani, via Truşeşti.

- Unde mergeţi, dom`profesor ?
- Ca de-obicei, la şcoală.

- Păi, şi sâmbăta învăţaţi ?
- Ai ghicit, profesorii mai ales sâmbăta învaţă!
- Şi timpul liber ?
- Timpul liber ? E pentru patroni şi politicieni.

   Ora 6 şi 30. Sunt deja în Truşeşti. Peste 10 minute voi fi într-un alt mijloc de transport, spre Guranda.
Cobor. Apoi urc. Drumul şcolii , întotdeauna, este anevoios. Matinali, şi copiii din Băbiceni, urmează acelaşi traseu. Pe jos, că-i mai ieftin şi mai sănătos.

- La Cercul de Română ?
- Da.
- Poftiţi, dom`profesor !
- Eu sunt părintele .
- Sărut dreapta.

   Paşi spre viitor, paşi spre incertitudine. Incertitudinea ambiantă. Socială şi politică.
Incertitudine morală.
Dar să trecem peste...Dacă se poate.
Se poate, doamnelor şi domnilor ?

                                                  2

   Plină de frenezia ineditului moment, o zăresc pe Doamna de Română : costumul naţional încearcă zadarnic să-i stăvilească tumultul interior ! Amintirea unor serbări şcolare prăfuite din sufletul meu îmi solicită atenţia, încercând şi ele să mă deconecteze de la prezent .

   Alte vremuri, alte perspective.

La intrarea în sala de clasă suntem întâmpinaţi cu pâinea şi sarea tradiţionale.

Elevii aduc şi ei folclorul pe scena prezentului, deşi sala de clasă seamănă c-un muzeu ad-hoc al satului.

Covoare, carpete şi lăicere româneşti.Get-beget.

   O masă a tăcerii moldovenească, din lemn , aflată exact în centrul clasei, este străjuită de trei scaune ca nişte clepsidre încremenite .

  Vocile de cristal ale copiilor ţin încăperea în echilibru fragil al cântecului   şi al poeziei :                  

"La zidirea soarelui , se ştie,

Cerul a muncit o veşnicie..."

   Poezia lui Grigore Vieru ne umple sufletele de bucurie şi nostalgie .

Prof. Costel Zăgan